Gângurind un nou gând... nebun.

Mereu trebuie sa am o anumita stare de spirit ca sa pot scrie... Public cel putin. De aia niciodata nu am pretins pentru nici macar o secunda ca as scrie sau ca as fi blogger, pentru ca nu pot sa fac asta efectiv si rational, la mine e mult mai degraba un gest emotional si usor abstract.

Si ca mai toate lucrurile de acest gen, sunt relativ imprevizibile si greu de pronosticat. Bine, sa nu exagerez acum. Pot sa imi propun sa scriu, pot chiar sa imi iasa niste scrieri dragute. Insa atunci nu ma simt satisfacut deloc, nu imi confera niciun sentiment de implinire faptul ca astern niste cuvinte pe hartie. Iar, pentru mine, asta e valoarea blog-ului astuia.

Fapul ca in diferite momente ale vietii mele pot veni in fata unui nenorocit de post editor (pe care google nu il schimba de mai bine de 5 ani si care mi se pare mult prea basic pe langa cel de pe wordpress, de exemplu) ma ajuta enorm. Si toate postarile din trecut imi aduc aminte unde am fost si unde sunt, ce ganduri aveam la un moment dat si ce am invatat de atunci. Pentru ca prin fiecare postare, invat cate putin.

Aberez acum, oricum, in esenta. Nici macar nu stiu daca am sa public randurile astea, vreodata. Am extrem de multe postari nepublicate, de altfel. Foarte putine lucruri chiar le tin pentru toti la vedere... Si uite cum scriu si nu vorbesc despre nimic concret, nimic din ceea ce am acum in creier.

Am pus mai devreme putin o scriere de-a Anei Blandiana pe care am citit-o prima data in seara asta, am gasit-o total intamplator, pentru ca mi-a placut extraordinar de mult si pentru ca daca ar fi sa imi aleg ce mi-as fi dorit sa scriu si sa public, aia ar fi fost. Cum insa nu ma pot compara nici pe departe, ma voi folosi de puterea citatului si voi pune randurile alea aici pentru ca nu as putea sa imi pun mai bine de atat in cuvinte starea actuala.

Fiecare sfarsit reprezinta un nou inceput, iar fiecare inceput incepe un alt sfarsit, la randu-i. Nu stiu exact, insa, in care stadiu al vietii mele sunt acum. Ma aflu la sfarsit sau la inceput? Incepe un nou sfarsit sau s-a sfarsit un neinceput? Intrebari la care aparent exista un raspuns cu care insa nu ma pot pune de acord, la fel cum nici el nu se poate pune de acord cu mine. Sta si se uita la mine nedumerit si se intreaba cum de mi-a iesit in cale; eu nu il pot vedea, dar il pot simti.. e usor timorat de prezenta mea in fata lui si stie faptul ca viata sa, de raspuns, sta in mainile mele.

Rasufla greu, stresat, insa eu ma misc platonic pe langa el si cu o tristete mult prea inceata si nepasatoare, doua trasaturi atat de necaracteristici mie, il las sa fie. Pana la urma ar trebui sa fii internat la nebuni daca ai incepe sa te lupti cu raspunsuri sau cu intrebari. Ca doar cum poti lovi ceva ce nu poti vedea sau simti? Si atunci, nu cumva ceea ce nu poti vedea, nu exista? Nu, ar spune multi inteligenti. Doar nu poti vedea microundele, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Da, asa e. Deci raspunsul exista.

Inseamna ca imi trebuie niste ochelari speciali ca sa il pot vedea, ca sa stiu unde e si sa putem pentru prima data sa ne privim chiar ochi in ochi. Gata, l-am reperat. Ma uit la el curios, are o forma lunga si ascutita si un contur ca de crocodil abia iesit din rau plin de mal si incalzindu-se la soare, ca si cum s-ar coace.

Nu am de ce sa il lovesc, e un raspuns aruncat in vartejul lucrurilor, s-a nimerit sa fie la locul nepotrivit in momentul nepotrivit, insa am cum sa ma opresc langa el putin si sa ma gandesc... De unde intreabarea?

Mi-am adus aminte. Intrebarea pleaca din esenta poeziei articolului de mai devreme, insa de cand au avut intrebarile astea, vreodata, un raspuns? Mai au, din cand in cand, insa aproape niciodata pe masura intrebarii. Iar cand raspunsul este pe masura intrebarii, un lucru extrem de important, vii si mai intrebi ceva. Iar atunci, atunci se produce magia.

Si dintr-o intrebare intr-alta, dintr-un raspuns intr-altul, ajungi intr-un punct in care intrebarile nu mai sunt suficiente si simti ca poti cuceri lumea. Si atunci... revelatie.

Bagi coada intre picioare, urli la cer, dai usor cu capul de pereti si de usa si te intorci la prima intersectie, aia cea mai veche, de unde s-a bifurcat totul, te pui pe burta si o iei pe celalalt drum.

Iar raspunsul? Il lasi pe drumul vechi. Nu iti va simti lipsa oricum. Tu nici atat. De intrebare, insa, nu ai cum sa scapi pe niciun drum. Iar orice intrebare are nevoie, mai devreme sau mai tarziu, de un raspuns.

Iar asta se numeste an infinite loop. Pentru ca toti suntem prinsi... intr-un infinite loop de raspunsuri ale unor intrebari care ne vor urmari mereu.

Nu are niciun sens nimic din ce am scris pentru un cititor neutru, stiu. Nu e nevoie... pentru ca sunt, pana la urma, un nebun introvertit. Iar fata de cei ce stiu sa vorbeasca nebuneasca, m-am deschis putin. Fata de voi restul? Doar un nebun.