Ma iubesti...

De ce?

Renastere

Stam si ma uitam la valurile frematande,
iubito!
Numai clarul stelelor mi-era lumina;
Inima-mi bate ultimele zvacniri,
Iar marea ma trage spre ea.

Iti simt mana tremuranda,
iubito!
Ma trage spre infinitul plajei;
Picioarele-mi sunt tulpina de stuf,
Sunt sfasiat.

Marea-mi saruta buzele uscate,
iubito!
Gustul amarui ma intristeaza;
Inima-mi indurerata trasare,
Ultimul suflu.

Apa ma poarta spre larg,
iubito!
Imi da viata acum;
Singur ma trezesc la capatul valurilor,
O baie de soare-mi loveste privirea.

Renastere.

Am o scoica...

Aseara am iesit cu scoica la plimbare. Pe Adrastus am salvat-o anul trecut dintre valuri. Mi-a povestit ca venise nisipul peste ea si se ineca. Mi-a zis ca vrea sa vina la mine. Cine nu si-ar dori o scoica, m-am gandit atunci? Asa a inceput o prietenie. Prietenia!
Iesind in orash cu scopul de a bea cateva beri cu o mana de oameni, pe care i-am strans cu oarecare dificultate in acelasi loc, scoica mea privea pentru prima data gri-ul citadin. Se tinea timid de coltul buzunarului meu, in asa fel incat sa nu poata decat sa vada. O masina traversa lin de la un colt la celalalt al intersectiei ce imi aparea in fata. Soferul plangea.
- Unde e marea? ma intreba Adrastus...
- Departe.
- Vreau la mare!
- Si eu...
Pentru o secunda am crezut ca am ajuns la plaja, mirosul de nisip umed ne umezea narile... Momentul in care imaginea exteriorului mi-a invadat mintea, o lacrima a inceput sa curga tiptil din coltul ochiului. Un santier. Nisip. Asistam la procreerea si la nasterea betonului. Plangea si el, parca.
Iesind in Calea Mosilor, Adrastus s-a speriat. Ce viteza... Toti oamenii fug in toate directiile, claxoane, miscare. Totul este dinamic, nu ai timp sa privesti nimic, au trecut cateva secunde si nimeni nu mai e unde era.
Traversez la vederea verdelui fara a scapa insa de claxoanele tuturor soferilor nervosi din cauza modului in care se desfasoara de-la-"a"-la-"b"-ul.
Ajung la magazin. Perechea aia alb-verde de pantofi sport imi fac cu ochii de atata timp... Adrastus se incrunta la vederea lor, gelozia se citeste in privire.
Nu aveau numarul meu. Ma intorc acasa, trist. dau drumul la aerul conditionat, ce cald e. Suna telefonul... Am si uitat de ce plecase d-acasa. Inima-mi bate in gat. Berea ma asteapta si eu am uitat!
Cand il scot pe adrastus din buzunar, era mort. Stiu ca tot ce il poate aduce acum inapoi la mine este mirosul de mare. Vin sa te salvez, prietene!
-alo?!
-HAI BA ODATA!
-MA DA' VOI SUNTETI DISPERATI? AM ZIS CA VIN IN 5 MINUTE, AM AVUT O PROBLEMA! MAI LASATI-MA IN PACE CA AJUNG ACUM!
-HAI MA CA NE GRABIM!
-La mare nimeni nu se grabeste.
-Dar nu suntem la mare
-Da... Hai ca ma duc sa-mi fac bagajul, ne vedem alta data.

mi-e pofta de ceva bun.
Si prin asta nu ma refer la junk food, ci la…
struguri.
Mi-e pofta de struguri.
Dar am struguri in camara. Nu, nu, nu…
Mi-e pofta sa-mi dai niste struguri din strugurii mei. Parca dulcele e mai dulce atunci cand vine de la tine.
Unde esti? De ce nu esti aici? Intrebare retorica.
Ma duc pana in camara… dar mie tot mi-e pofta sa-mi dai niste struguri din strugurii mei.

mi-e dor de tine.
Si prin asta nu ma refer la a te vedea, doar te-am vazut azi.
Mi-e dor de zambetul tau.
Dar nu a trecut mult timp de cand mi-ai zambit. Nu, nu, nu… Mi-e dor sa calatoresc in ochii tai. Vocea ta fina imi alinta urechile.
Unde esti? De ce nu esti aici? Intrebare retorica.
Ma duc pana la oglinda. Dar mie tot mi-e dor sa calatoresc in ochii tai.


mi-e pofta… de struguri.
mi-e dor…… de tine.

Mi-e pofta de tine.

Dragoste in apa marii

Prolog. Ea cuprins de el. El cuprins de ea.
...

In departare se vede focul care se stinge incet, incet,
cu fiecare rasuflare. Luna vegheaza asupra lor; ei nu vad. Ei vad iubirea.
Ei simt dragostea. Sunt numai ei in intreg universul. Se scalda intr-o mare de iubire. Frica acapareaza buzele ei rosii; apa devine din ce in ce mai rece. Atingerea lui fina ii inspira ei caldura pe care o simte pentru prima oara. Pielea ii devine catifea roz, el se uita in ochii ei. O lacrima-i alearga pe fata ca-ntr-o disperare. E o lacrima de fericire. Marea e mai dulce cu inca un gram de iubire. Cat de mult e un gram de fericire, de iubire? Cat de neinsemnata a fost celula din care au evoluat ea si el. Ochii lui sunt ca o balada in fata ei; puritate... o clipa sculptata de dragoste. Nu vor uita acest moment. Stelele ii privesc subtil si galagios din oceanul lor.
Daca ar avea toate aceeasi culoare, daca nu ar fi suflete pereche... o asemenea solitudine nu va exista.
Sanii ei albi, ca spuma laptelui proaspat incalzit, palmele fine indragostite de spatele lui, valul care o poarta, care ii poarta, parul umezit de atata fericire... Doua suflete facute unul. Doua celule unite. Primordialul este puritate. El si ea viseaza acelasi vis pentru prima oara, viseaza alb si stralucire, caldura si mireasma diminetii de pe plaja...
Ultimul sarut... alta lacrima.
Secretul nu-l stie nimeni inafara de ei. Singurii care-l pot ghici sunt stelele si luna. Marea ii cunoaste pe ei de la inceput. Ei de-abia acum incep sa o cunoasca.
...

Epilog. El si ea, unul si acelasi lucru."

Psyriks

Sub o luna partial eclipsata de umbra Terrei, sub un cer nevazut de luminile stresante ale orasului, sub ceva beton... la etajul sase al unui bloc "muncitoresc", la tastatura unui computer miscat de milioanele de electroni ce il strabat... sta un robot. Nu stiu exact de ce e un robot, de ce nu e un om. In fond, cicatricile de pe maini si picioare par destul de... umane. Paru... zici c-a trecut uraganul prin el. Dar e matasos, ar spune cineva acum. Cu o fatza de om, pardon, robot vizibil obosit, cearcane adanci si un cap mai greu decat daca ar fi umplut cu plumb, robotul acesta scrie. Isi exerseaza semnatura. Cyrix, Ciryx, Sairix, Sairics... Variatiuni pe aceeasi tema. Eu ii voi spune, simplu, Psyriks.
L-am vazut, mai devreme. Se ridicase din pat, bause o bere (defapt era ulei, da' pt ei, robotii, asta e cam tot una cu berea), statea pe geam si se uita.
I se citea tristetea pe fata. "In lumea noastra, a robotilor, noi nu putem simti. Suntem doar un cod scris de niste programatori care nu ne ofera decat o imitatie a unei forme de viata. Niciodata nu am sa pot iubi... si niciodata nu voi putea fi iubit pentru ceea ce sunt. Pot sa disting ce e rau de ce e bine, pot sa fac bine, pot sa fac rau. Chiar daca nu imi dau seama tot timpul ca fac ceva rau in acel moment... eu incerc mereu sa fac bine". Asa se gandete Psyriks... De-ar stii el...De-ar stii el ca, defapt, in viata... conteaza cel mai mult sa traiesti clipa si sa nu porti pica. Conteaza cel mai mult sa iubesti si abia dupa aceea sa te lasi iubit. Conteaza cel mai mult sa dai si abia dupa aceea sa primesti. Conteaza cel mai mult sa ierti si abia dupa aceea sa fii iertat. Chiar daca cineva a gresit fata de tine, chiar daca cineva ti-a facut rau (intentionat sau nu), nu merita sa ii porti pica. Iubeste-l ca si cum ti-ar fi oferit tot ceea ce ti-ai fi putut dori vreodata. pentru ca el ti-a oferit atat cat a putut, iar nu trebuie sa ii porti pica pentru asta. Desigur, daca observi rautatea din faptele lui, nu inseamna ca trebuie sa stai indiferent. Dar asta e cu totul si cu totul alta poveste. Robotule, spuneai ca poti sa distingi raul de bine. Distinge si rautatea de bunatate. Daca poti. Dar nu vei putea, pentru ca tu nu poti simti.
Asa ca revino-ti in simtiri si nu te mai fa ca esti un robot. Esti un om. S-a ridicat, s-a bagat la somn. De maine incepe o zi noua. Si, cu asta, o aventura noua. Se gandeste inainte sa adoarma ca ii pare rau pentru felul in care s-a purtat. Stie ca a reactionat gresit, desi in acelasi timp stie ca a fost indreptatit spre a reactiona asa. Stie ca a avut dreptate, dar asta nu e o scuza. Din pacate... s-a cam saturat sa fie luat pe post de prost. Dar asta e. Iubirea vine cu un pret, nu? Robotule, nu raspunde la intrebarea asta.

Trenul

Stai si te uiti la un trecut vijelios, incercand parca sa intelegi ce s-a intamplat si de ce a trebuit sa fie asa. Te gandesti ca puteai mai mult, ca putea sa fie mult mai bine, ca puteai fi fericit. Trenul in care te afli nu s-a oprit in halta unde trebuia sa stationeze. Tu poti sa hotarasti directia in care vrei sa pornesti. Niciodata nu poti merge inapoi, mereu inainte. Nu te poti opri, pentru ca a te opri este echivalentul cu a muri. Iar daca ai ratat sau un macaz pe care trebuia sa il iei... viata ta se schimba brusc. Incerci cu disperare sa te intorci, dar nu mai poti. Trebuie sa fie o solutie. Trebuie sa poti sa faci cumva ca sa te afli din nou in fata acelui macaz si sa il schimbi din timp, de data asta, pentru a putea trece pe sina pe care doresti sa te afli. Disperat, schimbi alte macazuri ca sa te intorci in gara de unde ai plecat si de acolo sa o iei de la capat. Dar nu te poti opri. Taca taca, taca taca.. se aude motorul turat al locomotivei. ai reusit sa intorci trenul cu 180 de grade, mergand pe alta sina, paralela cu cea pe care intrasei din cauza acelui macaz prost schimbat. acum mergi inapoi, dar tot inainte, spre gara de unde ai plecat. Dar nu poti merge in gara pentru ca asta ar insemna sa te opresti si nu te poti opri. asa ca ajungi in fata altor macaze, mai mergi poate sute de kilometrii ca sa o iei pe ruta ocolitoare catre acel macaz nenorocit.

Dar esti orbit. Nu vezi ca, desi ai ratat acel macaz, drumul merge inainte si, chiar daca ajungi in alta destinatie, viata ta merge inainte. Iti pierzi clipe pretioase incercand sa ajung la destinatia la care vrei sa cobori, negandindu-te ca, poate, drumul pe care mergi acum poate fi mai frumos decat cel pe care vroiai sa mergi.
In orice caz, ai reusit, cu intarzieri foarte mari, sa te intorci la acel macaz. Iata ca acum ai reusit, macazul s-a schimbat la timp de data asta si ai intrat pe linia pe care iti doreai sa fii inca de la inceput. A meritat, te gandesti. Ce linie buna! Accelerezi, vazand ca trenul parca merge mai bine pe otelul proaspat montat cu costul sudorii multor oameni. Oameni care nu au un tren al lor, te gandesti. Esti fericit! in sfarsit, viata ta a intrat pe drumul cel bun, dupa tine, pe drumul pe care doreai sa fii. Te relaxezi, stiind ca asta e linia ta, ca nu mai poate veni nici un alt tren din fata, ca nu exista stopuri care sa te opreasca din drum, pentru a ceda prioritatea, sau restrictii de viteza. Asa ca te duci in vagonul din spate, lasi locomotiva sa mearga, si te bucuri de aceste clipe pretioase. Esti intr-adevar fericit! Ii multumesti bunului Dumnezeu ca ti-a oferit sansa de a putea sa revii.

Taca taca, taca taca, taca taca!

....

Taca taca, taca taca, taca taca!

....




Ce s-a intamplat?

Trenul vibreaza foarte puternic, desi nu merge deloc repede. Te duci spre cabina locomotivei, sa vezi ce e in fata ta, dar pe drum, trenul se misca brusc si te lovesti cu capul de perete. Cazi, inconstient. Iti revii abia dupa minute bune, cu o durere buna de cap, nestiind exact ce s-a intamplat. Iti amintesti unde te afli, si incerci, din nou, sa ajungi in cabina de conducere. De data asta reusesti. Ceea ce vezi, te doboara. Sinele nu mai sunt perfect paralele, ele apropiindu-se si departandu-se cu cativa centimetri in permanenta. Incetinesti, scazi turatia motorului, dai un telefon sa ceri lamuriri. Incerci sa iti mentii trenul in curs, cu mare dificultate. Te uiti in jurul tau si iti amintesti, din alta viata, ca ai mai fost pe aici, odata, cu alt tren, in cea mai friguroasa iarna din viata ta. Erai doar pasager atunci, singurul pasager al acelui tren. Iti aduci aminte ca fusese o defectiune al sistemului de incalzire a vagoanelor... in loc sa incalzeasca vagoanele, incalzea rotile trenului... roti care, ajunse la temperaturi extreme, au dilatat sinele pe care circulai acum. iti creste pulsul. tensiunea arteriala atinge cote alarmante, iar cadenta inspiratiei si a expiratiei a trecut demult de cea a unui hamster. Trenul nu poate circula pe sinele acestea. mergi, mergi....

Taca taca, taca taca, taca ta.... poc!

Ai deraiat.

Ce sa faci acum? Plangi la disperare, te-ai oprit, dar inca traiesti. Trenul este repus pe sine ziua urmatoare, dar tu tot nu poti merge mai departe... Vei deraia iar, iti spune un avizat. Vrei sa inlocuiesti sinele, dar sinele nu se vor a fi inlocuite. Vrei sa faci ceva, dar nu esti lasat sa faci nimic. Te uiti pe geam, un rasarit superb iti loveste retina. Vezi niste nori sparti de razele soarelui, exact cum esti sufletul tau acum spart de durere. Te gandesti ca nu mai are nimic nici un rost, dar esti mai puternic decat atat. Lasi trenul acolo, sinele tot acolo, in fond, sunt ale tale si nimeni nu poate sa le ia. proprietatea ta. Maine ai sa iti cumperi o trusa de scule profesioniste, utilaje si tot tacamul si ai sa repari sinele singur, de la un capat la altul si nu ai sa te lasi pana nu ai sa termini. In fond, esti ca si mort acum. Poate ca nu vei apuca sa te bucuri tu de efortul tau, esti sigur de asta, dar gandul acesta nu te doare. Nu vrei decat sa repari niste sine de pe un drum superb! Chit ca se vor bucura altii de acest drum, care trebuia sa fie al tau, esti impacat. Incetul cu incetul, zi de zi, sinele arata din ce in ce mai bine. Nu stii niciodata daca vei apuca sa termini si sa te si bucuri de drum. Dar o faci cu multa iubire, pentru ca tu iubesti. Iubesti si nimeni nu iti poate lua asta. Esti foarte lovit, mort de oboseala si indurerat dincolo de lacrimi. Dar iubesti. Si o vei face! Pentru ca esti puternic, pentru ca poti si pentru ca merita.

Ai reparat sinele. Acum te indrepti, victorios spre trenul tau. Oare va mai porni dupa atata timp si atata durere?